Necunoașterea legii altei țări: ce valoare are

Cine se întreabă dacă a știut sau nu că fapta era interzisă

Aici ajung oamenii care au făcut ceva ce, în țara lor, nu se pedepsește, și care află că în Italia același gest este infracțiune. Un șofer care transportă acasă un lucru obișnuit este oprit la un control și i se spune că ceea ce are în mașină este interzis. O femeie care a lucrat o perioadă fără să știe că nu are voie să facă anumite activități este chemată să dea explicații. Un turist a făcut o fotografie sau a cumpărat un obiect fără să bănuiască vreun risc.

Alt grup este al celor care au întrebat și au căpătat un răspuns greșit. Au cerut informații la un ghișeu, de la un funcționar sau de la un cunoscut care părea să știe, au făcut întocmai ce li s-a spus și acum află că ghidul lor era greșit. Se întreabă dacă răspunsul pe care l-au avut îi apără și dacă mai pot dovedi că au fost informați greșit.

În sfârșit, mulți vin pentru că au citit regula generală, aceea că necunoașterea legii nu scuză, și cred că nu mai au nimic de spus. Pagina arată de ce regula are o excepție reală și cum se construiește o apărare care o folosește. Nu este un argument de care să te agăți în clipa de panică, ci o linie de apărare care cere fapte, documente și o descriere atentă a situației în care s-a aflat persoana la momentul respectiv.

Ce schimbă în viață un dosar bazat pe o faptă nebănuită

Pentru cineva care a trăit toată viața crezând că respectă regulile, un dosar penal este o rușine greu de pus în cuvinte. Reacția de la început este de neîncredere: cum să fie infracțiune ceva ce toți ai mei fac? Apoi urmează jena față de rude, față de angajator, față de vecini. Tocmai acest sentiment îi face pe unii să ascundă vestea sau să o minimalizeze, ceea ce complică dosarul, pentru că ascunderea nu ajută.

La locul de muncă, o chemare la poliție sau o notificare poate duce la întrebări la care persoana nu vrea să răspundă. În anumite meserii, un dosar penal în curs este suficient pentru ca angajatorul să schimbe sarcinile sau să oprească o promovare. Pentru cei care au nevoie de acte de ședere, de reînnoirea unui contract sau de o viză, dosarul adaugă o incertitudine care se simte în fiecare birou.

Familia se confruntă cu un amestec de supărare și frică. Anumite rude cred că persoana „trebuia să știe", altele că a fost victima unei nedreptăți. Aceste dispute interne sunt reale și nu ajută la nimic în fața judecătorului. Cel mai bine este ca familia să adopte o poziție comună: persoana are nevoie de un apărător, iar apărătorul are nevoie de fapte, nu de judecăți morale. Orice discuție despre cine a greșit se amână până după ce s-au strâns actele.

Alegeri în apărarea bazată pe lipsa de cunoaștere

Alegerea cea mai grea este dacă apărarea se sprijină pe ideea că persoana nu putea ști. Avantajul este că vorbește despre un adevăr real pentru mulți străini; dezavantajul este că judecătorul nu acceptă ușor acest argument și îl privește cu rezervă. Pentru a avea sens, argumentul trebuie susținut cu fapte: ce a făcut persoana ca să afle, ce i s-a spus, cât de clară era regula și cât de neobișnuită este pentru cineva care vine dintr-o altă țară.

Altă alegere este între a susține ideea doar în subsidiar, lângă alte argumente, și a o pune în centrul apărării. Dacă dosarul are puncte slabe mai ușor de demonstrat, de pildă fapta nu a fost comisă așa cum se pretinde sau dovezile sunt contestabile, acestea pot fi puse în față, iar ideea necunoașterii rămâne în rezervă. Dacă fapta nu este contestată, iar argumentul real este lipsa de cunoaștere, atunci tot dosarul trebuie construit în jurul acestui punct.

Încă o alegere privește declarațiile. Cine spune imediat „nu am știut" fără să fi gândit ce urmează poate fi contrazis, de exemplu dacă se dovedește că a mai fost avertizat. Cine tace până la discuția cu apărătorul păstrează libertatea de a alege linia. Decizia se ia cu avocatul, după ce acesta a văzut ce există la dosar și ce poate fi dovedit, iar nimeni nu poate spune dinainte dacă judecătorul va găsi argumentul convingător.

Ce trebuie strâns pentru a arăta că nu se putea ști

Argumentul acesta nu se susține cu convingeri, ci cu hârtii și amintiri verificabile. Cu cât sunt mai concrete, cu atât pot fi verificate de un judecător și cu atât mai puțin pot fi respinse ca simple explicații de ocazie.

• Situația din țara de origine: o dovadă că fapta nu este incriminată sau este tolerată acolo, cu traducerea textului relevant sau a unei lămuriri oficiale.
• Informațiile căpătate: mesaje, e-mailuri, înregistrări, nume de persoane care au dat un răspuns greșit, cu data și contextul în care s-a petrecut discuția.
• Durata șederii în Italia: contracte, bilete de călătorie, ștampile, orice arată cât timp a avut persoana ocazia să se informeze.
• Nivelul de limbă: dovezi că nu se putea înțelege italiana, cursuri urmate, certificate sau lipsa lor.
• Semnele de pe loc: fotografii ale locului, afișe, panouri sau absența lor, pentru a arăta ce se putea vedea.
• Profesia și experiența: o diplomă, un contract, un istoric de muncă ce arată ce cunoștea persoana din domeniul respectiv.
• Lista martorilor posibili care pot confirma ce s-a spus sau ce nu s-a spus, cu datele lor de contact.
• Cazierul din România și din Italia, pentru a arăta lipsa unor avertismente anterioare.

Un document obținut târziu nu este inutil, dar valorează mai puțin decât cel aflat deja la dosar de la început. Dacă vreo dovadă depinde de o instituție din România, cereți-o chiar astăzi și notați data cererii; faptul că ați acționat repede arată bună-credință, chiar dacă răspunsul vine mai târziu.

Întrebări la care răspunsul schimbă linia de apărare

O apărare bazată pe necunoașterea legii cere o conversație amănunțită cu avocatul. Întrebările de mai jos ajută la ea și la separarea a ceea ce se poate dovedi de ceea ce doar se simte că este adevărat.

• Considerați că în situația mea necunoașterea poate fi privită ca inevitabilă? Ce vă face să credeți asta?
• Ce fapte din povestea mea sunt cele mai convingătoare pentru un judecător și care sunt cele mai slabe?
• Pot depune mărturia unei persoane care m-a informat greșit, sau mai bine nu o implic în dosar?
• Ce valoare are o lămurire scrisă din partea unei autorități, dacă o am?
• Argumentul trebuie invocat de la început sau poate fi păstrat pentru o etapă ulterioară?
• Dacă fapta nu este infracțiune în România, cum se dovedește acest lucru în fața unei instanțe italiene?
• Ce se întâmplă dacă judecătorul consideră că trebuia să mă informez mai bine?
• Există și alte puncte de apărare pe care nu trebuie să le neglijez?

Cereți ca răspunsurile să vă fie explicate pe înțelesul dumneavoastră; nu vă mulțumiți cu formule generale.

Pregătiți întrebările în scris și nu vă opriți la formula politicoasă de început. Dacă răspunsul pare vag, reluați întrebarea cu un exemplu din povestea dumneavoastră; apărătorul poate răspunde precis doar când vede situația concretă, nu o categorie generală.

Când fapta este permisă în România și pedepsită în Italia

Marea dificultate a acestor dosare este că judecătorul italian nu cunoaște, de regulă, regulile din România și nu are motive să le caute. Dacă apărarea nu îi explică, în scris și cu surse, că în țara de origine fapta este permisă sau tolerată, el va judeca după regulile pe care le știe. De aceea este nevoie de un text oficial tradus, de o lămurire a unei autorități sau a unui specialist, depusă la dosar în formă corectă.

Traducerea contează. Un termen tradus aproximativ poate face ca o regulă din România să pară mai strictă sau mai lejeră decât este. Apărătorul trebuie să lucreze cu un traducător care cunoaște limbajul juridic și să verifice textul înainte de depunere. Dacă este nevoie de un document eliberat în România, familia îl cere acolo, iar timpul de obținere și de trimitere trebuie luat în calcul de la început.

Mai este și problema probei pentru ceea ce spuneți. Ce vi s-a spus la un ghișeu din România sau de o rudă este greu de dovedit după mult timp. De aceea, chiar acum, notați cine a spus ce, când și unde, și păstrați mesajele. Consulatul poate da indicii despre persoanele sau instituțiile care ar putea furniza lămuriri, dar nu poate decide nicio soluție. Fusul orar și diferențele de program fac ca apelurile către România să se organizeze cu atenție, deoarece anumite instituții nu răspund decât în intervale restrânse.

Cum se pornește lucrul cu studiul când e vorba de o faptă necunoscută

Scrieți la avvmassimoromano@gmail.com sau sunați la numărul afișat pe site. Povestiți fapta în ordine cronologică: de când sunteți în Italia, ce ați făcut, ce știați și ce nu, cine v-a informat, ce acte aveți. Puteți scrie în română, iar mesajul nu trebuie să fie perfect. Dacă ați căpătat o notificare, fotografiați-o și trimiteți-o fără să încercați să o interpretați.

În convorbirea de început se verifică dacă argumentul necunoașterii este realist și ce alte puncte de apărare există. Apoi se stabilește ce documente trebuie obținute și de unde, și cine se ocupă de traduceri. Studiul poate lucra cu un avocat din România pentru a obține lămuriri despre regulile de acolo, iar dacă persoana nu se exprimă bine în italiană, la discuțiile importante se cere un interpret.

Studiul nu poate spune dinainte că argumentul va fi acceptat; judecătorul este cel care apreciază și nu poate fi anticipat. Ce se poate face este să se pună la dosar tot ce susține în mod onest poziția persoanei, în ordinea corectă, pentru a nu pierde un moment procedural. Onorariul se discută de la început, iar dacă veniturile sunt reduse, se poate cere sprijinul statului. Birourile din Roma, Milano și Napoli pot prelua cazul, în funcție de locul unde se desfășoară procedura.

Reflexe care distrug argumentul înainte să fie spus

Acest argument este fragil: se sprijină pe credibilitatea persoanei. Orice gest care o știrbește îl slăbește, de aceea prudența de la început contează mai mult decât orice replică ulterioară.

• Nu spuneți „nu știam" la poliție fără să fi vorbit cu avocatul. Fraza ajunge în dosar, iar dacă apoi apare dovada unui avertisment, restul declarației pierde credibilitate.
• Nu căutați în grabă „dovezi" false. Un mesaj antedatat sau o adeverință obținută pe cale ocolită este mai grav decât fapta inițială.
• Nu cereți prietenilor să confirme ce nu au văzut. Un martor care exagerează este demascat la întrebarea cea mai simplă și trage după el și restul apărării.
• Nu ștergeți conversații în care ați cerut informații. Tocmai ele pot fi dovada că ați încercat să aflați.
• Nu repetați fapta între timp, chiar dacă o considerați permisă. Repetarea după ce ați aflat dărâmă argumentul.
• Nu vă certați cu cel care v-a dat informația greșită înainte să vorbiți cu avocatul; ați putea pierde un martor.
• Nu publicați nimic despre caz pe rețele sociale, nici măcar pentru a vă ușura sufletul.

Toate aceste reflexe au o cauză comună: dorința de a repara repede. Dosarul însă nu se repară repede, ci se construiește. Fiecare gest făcut în grabă, oricât de bine intenționat, poate fi citit mai târziu de un judecător într-un fel pe care nu l-ați prevăzut, iar o prudență plictisitoare este de regulă mai sigură decât o inițiativă ingenioasă.

Cuvinte pe care le veți citi în actele despre eroare

Actele cu astfel de argumente folosesc un vocabular care nu apare în limbajul curent. Iată cum se traduc cele mai importante cuvinte, cu forma lor italiană acolo unde ajută.

• Necunoașterea inevitabilă (ignoranza inevitabile): situația în care persoana, oricât s-ar fi străduit, nu avea cum să afle că fapta e interzisă; exclude răspunderea.
• Obscuritatea textului: faptul că legea este formulată neclar sau contradictoriu, încât un om obișnuit nu o poate înțelege.
• Jurisprudență oscilantă: situația în care instanțele au hotărât diferit în cazuri asemănătoare, ceea ce arată că regula nu era clară.
• Informație greșită de la o autoritate: răspunsul eronat al unui organ competent, care poate justifica încrederea persoanei.
• Fapta tipică: fapta care corespunde descrierii din lege, înainte de a se discuta scuzele.
• Răspundere: obligația de a suporta consecințele penale ale unei fapte.

Dacă un termen din act nu este aici, cereți apărătorului să vi-l explice; nu îl interpretați pe cont propriu, pentru că sensul juridic diferă adesea de cel obișnuit.

Atenție la cuvintele care seamănă între română și italiană, dar nu înseamnă același lucru. Un termen care sună cunoscut poate avea în dosar un sens strict juridic. Când aveți dubii, nu vă bazați pe asemănarea dintre limbi și cereți lămuriri apărătorului, ca să nu interpretați greșit un act care vă privește direct.